Prin toamna lui 1987,Istvan Feleki ma intreba daca nu sunt dispus sa dau ceva fotografii pentru publicare in almanahul “Elore”(adica : Inainte),ce urma sa para in 1988.Am dat.”Elore”era varianta maghiara a ziarului “Scanteia”,oficiosul Partidului,sau mai exact”Elore” era : Ziar al Consilului National al Frontului Unitatii si Democratiei Socialiste din Romania..Eram curios ce putea iesi din afacerea asta,deoarece in ziare si “almanahe” nu se publicau fotografii,inafara de cea a Tovarasului.Poate revista “Flacara” a fost o exceptie,cind, pentru o scurta perioada,Paul Agarici a publicat citeva reportaje in care a folosit la nesfirsit supersuperangularul.”Almanahele”comuniste,mai ales cele scoase de” Scanteia”erau de necitit.Propaganda ordinara,greata,si cam atit.Mai citeam Almanahul “Urzica”(cind gaseam)-al revistei omonime,care era cica  de “satira si umor”.Satirizati erau insa doar chelnerii si frizerii,mai rar cite un “gestionar”,adica un responsabil de magazin,care fura la cintar.Deci,cu un oarecare interes,am cumparat “Alamanahul”,sa vad finalul.Mi s-a parut interesant.Erau peste 30 de pagini cu (asa zise)fotografii.Un fel de timbre alb/negru,ceva mai mariDaca stau bine sa ma gindesc,am publicat atunci prima oara .Am primit si ceva bani pentru asta, vreo 25 de lei.Apoi,am observat ca sunt alaturi de fratii Feleki,Dorel Gaina si sotia,si altii,pe care va las sa-i descoperiti singuri.Ma simteam intr-o companie selecta.Acuma ,stau si rasfoiesc celebrul almanah,si ma gindesc la expozitia domnului Korniss(“Inventar”Cluj,martie 2010).In 1988 avea peste zece ani decind fotografia in Sic,la 10 km de Gherla,frumosul si unicul oras baroc din Romania,in care locuiam in anii aceia.Degeaba.

- am mers călare, pe jos, în căruță, în mașină, în cerc, prin târg, pe rând

- am băut vin de Oltenia în Maramureș

- am votat

- am ajutat la fân, am mâncat la pomană, am fost la ziua unui puști de 6 ani și la banchetul unei clase a 8-a. am făcut poze pt hi5, printre altele…

- am selectat, am editat, am învățat, am sughițat, am înghițit în sec, am râs cu bucurie

- am ratat: o serenadă, 2 meciuri, 2 serbări

- am prins semnal de mobil din Ucraina. am pierdut semnal de wireless pentru c-ar fi fost trăznit. într-o zi fără nor. am blestemat windows-ul în vreo 2 rânduri

- am cules soc

- am mâncat urdă, mămăligă, sarmale, plăcintă creață, păstrăv dolofan

- am tras și film. ne-am impus anumite focale.

- am scos televizorul din cameră ca să avem loc de laptop pe masă

- am văzut cum poți sta 9 ani la New York și să nu înțelegi nimic

- am admirat noile tendințe în construcții și amenajări interioare: greu de exprimat în cuvinte…

- am văzut cam cât se poate câștiga din furt de lemn

- și cam cât costă o zi la coasă

- am văzut (la alții) cum mahmureala se tratează cu 3 pahare de spirt medicinal

- am văzut cum o relație se poate cimenta prin incendierea casei unui dintre parteneri de către celălalt

- am aflat că un litru de lapte se vinde cu 0,8 lei, unul de țuică cu 20 lei…

- am văzut oameni mândri de banii câștigați afară, și oameni mândri de banii câștigați în țară (chiar dacă uneori prin furt)

- am văzut că o cafea poate fi bună chiar dacă e servită dintr-o sosieră

- am văzut că spre deosebire de discuția “canon vs. nikon”, discuția “apple vs. pc” chiar are importanță

- am dat interviuri

- am început tabăra mai devreme și am încheiat-o mai târziu

- am văzut cum mulți oameni supraviețuiesc doar datorită subvențiilor pentru agricultură

- am văzut cât poate crește o pensiune în câțiva ani

- și cum poți construi ceva inutil/ce nu-ți trebuie, dar s-o faci cu mândrie

- am văzut până unde poate ajunge cola când stropește

- am comandat 50 de covrigi

- am ignorat furtunile cod galben prin somn adânc

- am ajuns acasă și mâine m-aș duce iar…

salutari,
lucian

Nu e simplu să scrii despre nimic. Sau despre lucruri ce trebuiau să se întâmple, dar n-au mai avut loc. De fapt, nu am făcut cam nimic din ceea ce trebuia să facem noi (Cosmin şi Voicu) în Oltenia. Şi a fost bine aşa. Pentru că uneori, viaţa înseşi e mai interesantă decât orice ficţiune. Chiar şi atunci când nu faci nimic.

Nu e prea îi vine nimănui la îndemână să creadă că undeva, în judeţul Mehedinţi, într-un sat cu numele de Castranova, există o uliţă prăfoasă care se cheamă Strada Jaurilor. Că în satul Izvoarele există o cârciumioară cu o mică terasă de stuf, pe nume Electro Nemira. Fix peste drum de un stâlp în vârful căruia locuieşte o barză cu puii ei.

Pe scurt. Am dormit în cort, am făcut baie în Dunăre, am văzut finala Champions League pe un vaporaş, alături de câţiva marinari români. Ne legănam uşor, tv-ul sport prindea doar sârbii, iar generatorul de curent făcea un zgomot infernal. În Gruia am mâncat pateu cu pâine pe tricoul meu, care cu o zi înainte fusese prosop, înainte de a fi fost cu două zile în urmă ‚tricou curat’.

În timp ce ne sorbeam cafelele pe acea terasă, un domn alcoolic îşi sorbea lângă noi paharul de rom. Era ora 10 dimineaţa, iar pe stradă trecea dom’ părinte salutând în dreapta şi în stânga cu ‚Hristos s-a-nălţat’. De la masa vecină omul nostru a strigat: ‚Săru’mâna, dom’ părinte’. I s-a răspuns prompt: ‚Să trăieşti, domnule păcătos’.

În rest, Busuioc a încurcat data la care trebuia să se ţină hora. Am găsit o altă horă în alt sat, dar n-au venit lăutarii sârbi. Am mâncat mititei şi ne-am uitat la oamenii care se adunaseră, dar nu făceau nici ei nimic. Ne-am întors la Busuioc, care era deja afumat bine. Plin de simţământ, ne-a cântat la acordeon. În bucătărie, nepoata lui hidrocefalică tăia carne de berbec pe o măsuţă, în faţa unui peisaj cu un păun şi două lebede mici. Periodic, îi trăgea pe sub masă mâţei un şut însoţit de o interjecţie stranie.

Dialogul lui Busuioc cu Cosmin arăta cam aşa: „Hai,Cosmin, mâncaţi şi voi nişte pârjoale de berbec. M-am pregătit, v-am aşteptat”. „Nu pot mă Busuioc, am mâncat 5 mici acu’ juma de oră, vrei să-ţi râgâi ca să mă crezi?” „Nu, da să ştii, prieten ca mine nu găseşti. Stelă, pune carnea aia la fript. Adă paharul ăla încoa”.

Am făcut poze la copaci, la umbre, la lanuri de grâu. Am făcut poze între noi şi am râs. Am pus cortul şi apoi l-am strâns. La fel şi sacii de dormit. Am stat în maşină cu geamurile deschise şi am umblat aiurea, fără vreo ţintă. Am bântuit pe malul Dunării, am respirat spaţiul gol dintre sate. Am bătut drumuri de pământ fără să vorbim prea mult, apoi am bătut şosele. Apoi, după o vreme, ne-am întors fiecare acasă. A fost frumos. (V. Bojan)